Scriitori în oglinda vremii

Stan V. Cristea

     „Motivul oglinzii” este folosit în diferite „ipostaze” nu doar în literatură (un exemplu: Hortensia Papadat‑Bengescu, Femeia în fața oglinzei, romanul din 1921), cât și în critica literară (și tot un exemplu: Călin Teutișan, Textul în oglindă. Reflexii ale imaginarului eminescian, exegeza din 2006), iar ideea cu oglinda vremii, din titlul cărții, vrea să inducă sugestia că aceste comentarii contribuie, într‑un fel, la conturarea modului în care critica și istoria literară „oglindesc” receptarea operei unor scriitori români, de ieri și de astăzi, că această „oglindire” se compune din fragmentele „oglindite”, pe de‑a‑ntregul sau în parte, de cărțile, studiile sau cronicile ce le sunt dedicate, fenomenul fiind unul complex și în continuă mișcare, fiindcă literatura însăși traversează un „tunel al vremii”, iar „oglinzile” care o însoțesc (unele sunt „oglinzi retrovizoare”) nu fac altceva decât să‑i reflecteze „imaginile” conturate de critica literară. „Oglindirile” se pot schimba, în funcție de reevaluări, dar „oglinda vremii” este aceea care constituie „imaginea” la zi.
     Cărţile supuse lecturii n‑au fost alese întâmplător, la mijloc fiind vorba – putem mărturisi deschis – despre afinități elective. Mihai Eminescu, Constantin Noica şi Marin Preda reprezintă constante ale preocupărilor proprii de istorie literară – cu o insistenţă cu totul aparte pentru Marin Preda, „marele singuratic” al literaturii române –, iar Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat‑Bengescu, Damian Stănoiu, Ion Minulescu, Emil Cioran, Miron Radu Paraschivescu, Dumitru Radu Popescu și Augustin Buzura sunt alte repere pentru care am simţit o empatie aparte, uneori pe motiv că sunt originare din aceeaşi zonă geografică din care noi înșine provenim ori au avut strânse legături cu aceasta, alteori pentru că impun un profil semnificativ în contextul literar românesc, de ieri și de astăzi, cu toții numărându‑se însă printre „marile nume” ale literaturii române. Totodată, atenția îndreptată spre mersul literaturii ne‑a adus în situaţia de a comenta și alte volume de istorie și critică literară, fără a trăda interesul față de ceea ce reprezintă valoarea reală a cărții, în general, și a demersului critic, în particular.