Prozele, scrise cu aplombul care nu ocoleşte sonorităţile argotice, au finaluri şocante, fie în cheie comică, efect al jocului ironic, fie în registrul atroce tragic.
Dodo Niţă apelează la un întreg patrimoniu de fantasme obsesive (excelent valorizate în povestirea „Nopţile albe ale Leningradului”, pusă sub semnul tutelar al lui Mihail Bulgakov), vise, situaţii recurente proprii rememorării copilăriei („Dealu Turcesii”), unde recuperarea fondului ancestral-folcloric atinge notabile intensităţi lirice.
Fără să răstoarne raporturile între realitate şi ficţiune, proza lui Dodo Niţă, onestă şi pregnantă, garanţie a unei lecturi agreabile, se încăpăţânează să conserve o anume ingenuitate a actului literar.
