Filosofie românească

    Filosofia românească îşi trage seva din metafizica zalmoxiană şi miturile ancestrale (mitul sacrificiului uman şi mitul destinului tragic). Se ştie că românul este un mioritic, iar viziunea mioritică este una dintre expresiile caracteristice ale arhaicei comuniuni cu natura. De aceea, se spune că românii sunt cumpătaţi, religioşi, toleranţi, altruişti, omenoşi, arătând un interes deosebit faţă de cugetarea filosofică.

    Alături de filosofia folcloristică, în cultura română s‑a dezvoltat şi o filosofie cultă. Aceasta se impune odată cu Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie (1512).

     Gândirea filosofică românească a fost, pentru multe secole, influenţată de cultura bizantină și cea greacă. Începând cu anul 1818, Gh. Lazăr deschide la Bucureşti, în chiliile Mănăstirii „Sf. Sava”, prima şcoală românească în „limba patriei” unde se va studia filosofia după Kant. În această perioadă se dez­voltă ceea ce numim faza profesorală a filosofiei ro­mâ­neşti, care începe odată cu or­ga­ni­za­rea instituțiilor şcolare superioare, după modelul Apu­su­lui.

     În perioada interbelică, filosofia românească ajunge la conştiinţă proprie, iar gânditorii români reuşesc să elaboreze teorii şi sisteme metafizice în spaţiul public de la noi. În tandem cu filosofia scientist‑raţionalistă, profesată de gânditorii maiorescieni, întâlnim alte două tendinţe, una care îşi are centrul metafizic în misterul ascuns din adâncul etnicului românesc (L. Blaga, V. Băncilă, Petru P. Ionescu) şi alta, mistico‑religioasă, care este cel mai bine ilustrată de Nae Ionescu şi Nichifor Crainic.

     Filosofia marxist‑leninistă care ne‑a fost împusă de „fratele nostru mai mare de la Răsărit” a reuşit să elimine orice creaţie filosofică liberă şi a împiedicat, pentru aproape cinci decenii, desfăşurarea spiritului filosofic autentic românesc.

 

 Adrian Michiduță