Libertatea sinelui unic

     Dexteritatea de a rima și experiența  scrisului poetic îl determină pe CRISTIAN GABRIEL MORARU a forța destinul și propriile-i limite prozodice, asaltând fabula, epigrama, imnul, catrenul sofianic, cantilena, balada, acrostihul etc., fără a prejudicia conținutul ori dota de expresivitate. Rezultatul? Un manierism aerisit, cu noutăți lexicale, implanturi de neologisme, plombe cu vocativul persifla(n)t („proasto”, „absoluto”), mimarea oralității soresciene („Ian scoală-te…”), o anume ancorare postpăunesciană în carnalitatea prezentului tulbure, amețitor  de (câte!) tentații, nu de certitudini.
     Poetul nu se dezminte de eticheta  creativistul din burgul sudist, de aceea își arogă libertatea de a pune pe piedestal orice idee, teză în plăsmuiri convenționale, rașchetând zdravăn forma până la stadiul de Entelehie, Trapez liric, Relativitate, de parcă prin proximitate s-ar afla Leul și hienele ori niscaiva Cuvinte pletoase. Extrasele din socialul maculat al mileniului 3 vituperează frivolitatea femeii, corupția, superficialitatea, politrucismul sau arta escaladării profesio-nale, stearpa făptură, hoția frumos ambalată, libertinajul etc.
     În acest univers liric polisemantic și pregnant semiotic, Cristian Gabriel Moraru frizează firescul, exprimarea curentă, pastișa, inflația de anglicisme avansând pentru lectorul competent o Îngerire fie ea și aducătoare de (dulce) Amertume, care deșteaptă în noi cărarea spre pisc…    

IULIAN BITOLEANU