Volumul Adelei Efrim stă sub semnul unei poetici a citadinului, a cotidianului sufocant, dublat de stridența claxoanelor, sirenelor ambulanțelor, alarmei telefonului sau zgomotului betonierelor. Și, în timp ce se înalță câte o construcție în dreptul unei ferestre, asistăm la autoscopia ființei poetice, prinsă între propriile ziduri, ducând cu sine molozul trăirilor interioare sau extrăgându-și energia de a continua în acest labirint cimentat, sub influența vreunui banner sau a sloganului publicitar. Poetica citadinului e concurată, astfel, de cea a defragmentării sinelui, care explorează stări limită, la granița dintre viață și moarte, țipăt și tăcere – aparentă, în fond, echivalentă cu un suicid interior sau cu plăsmuirea unei alte lumi, ridicată pe temelia gândurilor ființei. Impresia este, adesea, de existență „între lumi paralele”, în care o Ană zidită în propria cruce trăiește poezia ca imaginație și „excentricitate pâcloasă”, cu speranța înfloririi precum un salcâm, dar conștientă de amenințarea artificialului, a falsului și a „iubirii fără iubire”, așa cum un limonagiu îi oferă „praf de sare de lămâie/ dizolvat în apă de la robinet pe post de limonadă.”
