Rătăcind în târziu

Proza Adelei-Cornelia Ciurel nu se sfieşte să îmbrace, la vedere, formele mereu incandescente, precum cămaşa lui Nessus, ale recuperării epicului sentimental, feminin. Ea vine în descendenţa, mereu înaltă, a Hortensiei Papadat-Bengescu şi a Virginiei Woolf şi exploatează, fie prin metoda jurnalului, fie prin observaţia pură, fie prin avalanşele intimităţii, acestea întotdeauna la pânda coşmarului, obsesiei, remuşcării, psihologii de azil. Personajele sunt nişte umbre pe pânza vremii, care dispar definitiv ori reapar mutilate de vreme, ca în imaginile pictorului (personaj în roman), absorbite de ochii iubirilor intense, dar pierdute. Amestecul vârstelor bulversează înlănţuirile cronologice. Timpurile verbale intră în hăţişul învolburat al amintirii sau al trăirii, de multe ori trecutul şi prezentul se întâmplă simultan, chiar la nivelul unui enunţ. Nu este nicidecum un dezacord al povestirii cu timpul în proza autoarei, ci, dimpotrivă, ne derutează imposibila concordanţă dintre ceea ce am fost, ceea ce suntem şi ceea ce n-am putut fi. Rătăcind în târziu… este un roman care provoacă, în proza noastră feminină, calea unei frumoase şi hărăzite surprize, dincolo de postmodernismele artificiale la modă.

Aurelian Zisu