Omul contemporan îşi înmulţeşte continuu nevoile şi îşi face tot mai dificilă satisfacerea lor. El se află sub stăpânirea puterilor lumii mecaniciste, aşa cum spune G. Mantzaridis, puteri distrugătoare pentru libertatea personală şi în acelaşi timp este ameninţat de pericolul dezumanizării şi dispariţiei totale. Tocmai de aceea viziunea creştină asupra vieţii, ignorată şi răstălmăcită în mare parte, se prezintă deosebit de actuală epocii noastre.
Se vede aşadar o nevoie de o altfel de abordare a vieţii, viaţă care cuprinde sănătate, boli şi vindecare, din multe unghiuri de vedere. Aceste trei elemente pot fi atribuite doar corpului uman, doar trupului, sau pot fi atribuite şi corpului uman şi sufletului, conform viziunii creştine. Doar în cel de-al doilea caz se poate recurge la o scoatere a omului din hotarele caracterului lui creat şi ale caracterului lui muritor, în care este închistat de antropologia umanistă, care îl scoate pe Dumnezeu din ecuaţia în care există doar biologic. Deci viaţa omului nu se reduce, nu se epuizează la nivelul funcţiilor lui biologice, nu se identifică cu existenţa biologică, ci omul are viaţă trup şi suflet, pentru că sufletul şi trupul formează o unitate şi astfel omul este persoană.
