Scrisă cu graţia pe care o dă talentul, poezia lui Adrian Bodnaru nu are doar şpiluri şi licăriri. Nu are doar cifruri şi aluzii. Nu are doar har şi respiraţie veselă. Are şi ecou. Sau ecouri. Dacă pui urechea, după „UNIVversuri" auzi „versuri, versuri". Iar după „complete", „plete, plete". Căci, în vremurile pe care le giuvaiergeşte Adrian Bodnaru, Universitatea era Universul (şi prin extensie, uniwersul, dacă nu chiar unic versul), iar adoratorii şi adoraţii purtau cu toţii plete. în timpul surdinei, se ştie, chica era semn de răzvrătire, iar meciurile Universităţii Craiova, prilejuri de complicitate şi de ghionturi date sistemului. Adrian Bodnaru întocmeşte un atlas cu virtuţi de palmares în care planşele sunt borne ale izbânzii. Un atlas de poezie diamantină, în care dai peste figurile de prestigiu ale Craiovei din fotbal şi peste grumazurile apusene pe care le-a apăsat, la vremea ei, opinca oltenească. Prinţesa lui Adrian Bodnaru are straie alb-albastre şi vorbeşte la perfect simplu. E simplu. Şi e perfect.
