Necunoscutul scriitor Virgil Ierunca-496 - 21-NOUTATI - Editura AIUS
Sunteti aici:Carti NOUTATI Necunoscutul scriitor Virgil Ierunca
Info: Browserul dumneavoastra nu accepta cookies. Pentru a utiliza toate facilitatile magazinului, va rugam sa activati cookies.
PrinteazaTrimite e-mail
NăuculNimic prea mult
Necunoscutul scriitor Virgil Ierunca
Mareste imaginea

Necunoscutul scriitor Virgil Ierunca

38.00 RON

NOUTATI
Pune o intrebare despre acest produs

 

Autor:

Mihaela Albu & Dan Anghelescu

ISBN: 978-606-664-879-3
Editura: Aius
An de apariţie: 2020
Format: A5
Nr. de pagini: 292
Prezentare:

    După cum se cunoaște, în perioada comunistă, nu s-a permis – oficial – să se vorbească despre exil sau să se scrie despre cărțile ori activitatea scriitorilor plecați din țară. Chiar și numele lor erau interzise.

   Dacă nu li s-ar reedita azi operele, dacă nu am scrie despre acestea, ar însemna să participăm, cu bună știință, la ceea ce Virgil Ierunca numise „pedagogia uitării” și chiar „voița de clasă a uitării”.

   De aceea, această carte (a doua în colecția „Cărțile exilului”) îl (re)aduce în atenție pe unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai exilului, scriitorul Virgil Ierunca, perceput însă de marele public mai ales ca jurnalist, ca „vocea” de la Europa Liberă.

   „Ești un mare scriitor”, îi scrisese Mircea Eliade lui Ierunca după lectura unor fragmente din Jurnalul acestuia.

   Urmând aprecierea aprecierea lui Eliade, ne-am propus în volumul de față ca, pe lângă (re)actualizarea unor date asupra vieții și activității lui Virgil Ierunca, în contextul istoric și social de după 1944, să atragem atenția (și) asupra valorii literare a scrisului său.

     

Mihaela Albu, Dan Anghelescu

Alte comentarii și apariții:

În Lumină lină. Gracious Light, nr. 4/ 2020, p. 105-109

 

Iulian CĂTĂLUI

 

 Necunoscutul scriitor Virgil Ierunca (de Mihaela ALBU și Dan ANGHELESCU)

 

Cu toate că au trecut 30 de ani de la căderea regimului comunist totalitar, studierea fenomenului literar al exilului românesc a fost și a rămas problematică, susțin autorii eruditului volum Necunoscutul scriitorVirgil Ierunca, distinșii scriitori și critici literari Mihaela Albu și Dan Anghelescu, tipărit în 2020, la Editura Aius din Craiova, în colecția „Cărțile exilului”, în ciuda faptului că în ultima vreme s-a făcut mai mult decât în primii ani post-decembrişti, când era în mare vogă publicarea marilor autori din exil, Eliade, Cioran și Ionesco, cu deosebire. Lucrarea este a doua tipărită de cei doi coautori în colecția „Cărțile exilului” a editurii menționate, după L.M. Arcade, un scriitor român în exilul parizian (2020). Autorii au devenit specialiști în opera și activitatea scriitorilor și oamenilor de cultură români exilați, în frunte cu Vintilă Horia, Mircea Popescu, L.M. Arcade ș.a., precum și în domeniul revistelor literare ale exilului românesc, inclusiv prin volumul de față, dedicat criticului, publicistului și poetului român stabilit în Franța, autor al zguduitoarei cărți Fenomenul Pitești, Albu & Anghelescu fiind de părere că literatura română nu poate fi întreagă fără operele autorilor din exil, în care realitățile românești „transpar cu insistența pătimașă a unor obsesii”. Pe ansamblu, și Monicăi Lovinescu, și lui Virgil Ierunca le sunt recunoscute acum, deopotrivă, viața și activitatea în exil, ca fiind de excepție, recunoașterea venind și înainte de „Loviluția” din 1989 din partea noastră, a celor care ascultam înfrigurați fascinantul post de radio Europa Liberă, deși Albu & Anghelescu consideră că nu au lipsit detractorii, cărora li se arătase „adevărata față a lașității și oportunismului”. Și totuși, dacă viața și opera Monicăi Lovinescu au fost prezentate în multe articole, teze de doctorat sau chiar exegeze elaborate, Virgil Ierunca este perceput în continuare drept vocea de la Europa Liberă, cea care depăna pentru ascultători Povestea vorbei, jurnalistul care arăta cu orice prilej opoziția fermă împotriva comunismului vremelnic biruitor sau lectorul de publicații românești în exil, dar mult mai puțin poetul ori criticul literar, scriitorul autentic. Cei doi cercetători ai operelor autorilor români exilați, Mihaela Albu și Dan Anghelescu, subliniază că Virgil Ierunca se cuvine receptat el însuși ca scriitor „de reale și originale împliniri”, dar scriitor român, pentru că în scrisul său el a dăltuit cu migală, cunoaștere și deplină responsabilitate cuvântul românesc

Cartea Necunuscutul scriitor Virgil Ierunca este împărțită în șase (VI) segmente, cărora li  se adaugă, în final, un indice de nume: Virgil Ierunca. Portret și autoportret în fragmente; Politică și cultură. Puterea cuvântului în exilul anticomunist; Logosul în exil. Jurnalistul și scriitorul Virgil Ierunca, Concluzii; Bibliografie și Anexă și analizează și disecă nu numai activitatea și opera de scriitor (poet și critic literar, memorialist) a lui Ierunca, ci și cea de ziarist, atât în România, cât și în Franța. 

Din volumul recent apărut aflăm că, în presă, Virgil Ierunca a debutat în 1938, în Jurnalul literar, cu un articol intitulat Tolstoi, critic de artă, semnat cu pseudonimul Virgiliu Angelli. Ca student, el va lucra pe post de redactor la ziarul Timpul, al lui Gafencu, unul din cele mai importante cotidiane din Bucureștii acelor vremuri tulburi, când începea cel de-al Doilea Război Mondial, iar ulterior la Ecoul. Între 1940 și 1944 a colaborat la principalele reviste literare autohtone: Revista Fundațiilor Regale, Vremea, unde avea o rubrică intitulată „Caiete franceze”, în care îi prezenta pe scriitorii francezi din Rezistența împotriva ocupației nazisto-hitleriene, Fapta, Viața Românească, Universul literar, România liberă oriKalende. Mihaela Albu și Dan Anghelescu precizează că Virgil Ierunca va încerca împreună cu alți colegi să înființeze reviste proprii, astfel, vor apărea Albatros, fondată în colaborare cu poetul Geo Dumitrescu, în 1941, și Agora. Colecție internațională de artă și cultură, împreună cu poetulIon Caraion, în 1946, însă, din păcate, ambele au fost interzise foarte curând după apariție. De pildă, Agora, o revistă de cultură internațională, va fi suprimată deja după primul număr din cauza unui articol al lui Titus Ștefănescu-Priboi  intitulat “„chinox”, în care autorul dădea ca exemple de „platitudine a gândirii” pasaje din scrierile lui I.V. Stalin.

Virgil Ierunca părăsește Regatul României cu guvern comunist (al odiosului dr. Petru Groza) la sfârșitul anului 1946 (după unele surse în 1947), primind o bursă din partea statului francez, iar cu ajutorul lui Mihail Fărcășanu, care-l prezintă ca membru al Partidului Liberal, obține statutul de refugiat politic în Franța și se stabilește la Paris. Din 1951 și până în 1974 este redactor al emisiunilor în limba română ale Radiodifuziunii franceze și lucrează în același timp la „Centre national de la recherche scientifique” (CNRS), la secția de filosofie și estetică. Colaborează la două emisiuni culturale ale postului de radio “Europa Liberă”: Actualitatea Culturală Românească și Povesta vorbei (Pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate). În Franța, Virgil Ierunca a redactat o serie de publicații, ca Luceafărul (1948-1949), cea dintâi revistă literară a exilului românesc, editată la inițiativa și cu contribuția fostului premier al României regaliste, generalul Nicolae Rădescu, de către marele istoric al religiilor Mircea Eliade, Caete de dor (1951-1957, aici Ierunca fiind fondator și redactor principal), Ființa românească (1963-1968, fondator), Limite (1969-1986, editor), Ethos (1973-1984, co-redactor, alături de Ioan Cușa). Una din rubricile de mare rezonanță inițiate de Ierunca, a fost celebra Antologie a rușinii, în care erau dați la iveală intelectuali din România, ce deveniseră niște slugoi ordinari airegimului comunist și care encomiau și tămâiau la greu „binefacerile” acestuia. Despre „târâtul pe brânci” al unora dintre intelectualii vânduți puterii comuniste, despre „jocul lingușirii neîntrerupte a cuplului prezidențial”, Virgil Ierunca a scris într-un articol intitulat „Caporalizarea României Literare”, articol publicat în ziarul Lumea liberă de la New York (Nr. 31/ 1989), după cum precizează Mihaela Albu și Dan Anghelescu, autorul făcând referire la presa „culturală” care „a mai găsit un pretext pentru a aduce omagii suplimentare celui care și până acum a depășit cultul orchestrat în jurul unor Stalin, Mao sau chiar Kim Ir Sen, și anume 15 ani de când Ceaușescu a fost ales Președinte al României Socialiste”.

Dar să trcem la activitatea și opera de scriitor a lui Ierunca, mai ales că, potrivit Mihaelei Albu și lui Dan Anghelescu, autorul cărților Fenomenul Pitești (de fapt, Pitești, Madrid, Ed. Limite, 1981) și Românește, trebuie să rămână în istoria literaturii române și ca autentic scriitor, chiar dacă și-a dedicat întreaga-i viață din exil ideii de combatere a comunismului și celei de eliberare a țării, militantul anticomunist și fondatorul de reviste literare găsind timp să fie și colaborator infatigabil în publicațiile exilului cu poezie, eseu, critică literară, articole polemice, dar și să tipărească două cărți în edituri înființate de conaționali pe alte meridiane. Trebuie menționat că producțiile literare ale lui Virgil Ierunca figurează în mai multe antologii de poezie, printre care cea alcătuită de Vintilă Horia.

 Pornind de la opinia criticilor și istoricilor literari N. Manolescu (care îl consideră pe Ierunca „deseori emfatic”, având „aerul de cenzor moral… pe care și-l arogă fără nicio ezitare”) și Marian Popa (care-l plasează pe Virgil Ierunca între criticii de front, aserviți ideologic), dar și de la opinia generală asupra activități literare a exilatului de la Paris, Albu și Anghelescu aduc argumente, uzitând scrierile lui Ierunca, fie ele polemice (ca Dimpotrivă) sau cărți „de dragoste” (cum e numită Subiect și predicat), precum și Românește ori Semnul mirării, precum și articolele publicate în revistele exilului, că acestea demonstrează un nobil rafinament al cuvântului și, desigur, că autorul lor este un autentic scriitor.  Cei doi cercetători susțin că fantasma poeziei l-a urmărit pe Ierunca mereu, făcându-și simțită prezența, mai mult sau mai puțin direct, în toate devenirile lui, atât literare, cât și jurnalistice, poetul Virgil Ierunca având o „existență absolut agonală”, chiar dacă ființările lui de acest fel sunt reduse doar între coperțile unui singur volum – Poeme de exil: urmate de tălmăciri (tipărit în România, abia în 2001 la Editura Humanitas). În universul liric ieruncian, Albu & Anghelescu deslușesc o serie de „ample rezonanțe” cu mulți dintre marii poeți din literatura europeană a acelui moment. În ceea ce-l privește pe Virgil Ierunca, ipostaza de autor al Poemelor de exil îl indică conformându-se, desigur, într-un fel numai al său, „exigențelor impuse de acel nou timp al lumii ce își revendica dreptul la exprimare”, dar el „aduce în poezie o anumită nouă realitate, însă și o poziționare, în sensul de spirit (Geist der Zeit) al timpului”, pe care Vintilă Horia (singurul autor român distins cu Premiul francez Goncourt, în 1960, pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil) a știut să-l surprindă cu o mare sensibilitate, inclusiv în „formele de manifestare ale fenomenului poetic românesc”. De asemenea, versurile lui Ierunca se vor regăsi într-o perfectă consonanță cu „marile voci ale poeziei universale”, fapt care, îl punea într-o anumită lumină și pentru că, potrivit lui Vintilă Horia, ,,… e mai natural să fii în contact debitor cu Eliot, Ungaretti, Jouve sau Ezra Pound, decât într-o stingheritoare legătură cu Alecsandri sau Coșbuc”. Poeme de exil ar putea să însemne, de aici înainte, potrivit Mihaelei Albu și lui Dan Anghelescu, și Poeme în exil, și în acest fel nu se mai știe, se arată, dacă Poemul mai poate fi – cum sublinia Paul Valéry – o„serbare a intelectului”, sau – cum spunea fondatorul surrealismului André Breton – o „prăbușire a intelectului. Uneori, Ierunca marșează sau mizează pe jocurile și mecanismele ludicului, dar fără a deveni un marinist sau un gongoric, adică să eșueze în simple artificii de limbaj care să uluiască. Astfel, asocierile și contrapunerile sunt scrupulous calculate și chiar dacă procedeele trimit cu gândul la metrica folclorului, miza are o „substanță subterană” ce va fi mereu reflectată în „accentele tragice ale unei lumi în dezechilibru”. În volum se arată totodată că, pentru Virgil Ierunca, poezia apare heideggerian ca un moment de conștientizare a uneia dintre principalele condiții ale ființării, iar autorul cărții Românește este, până la urmă, poetul care și-a amânat sau și-a sacrificat vocația sperând mereu și luptând pentru/ întru schimbare. Cei doi coautori susțin de asemenea că, deși s-a zbătut  între neliniști și propriile „dezastre existențiale”, Virgil Ierunca conservă chiar și în poezie alura polemică a celui care – mereu situat la o „răscruce a tuturor sfâșierilor” – , „edifică, odată cu atributele irepresibile ale revoltei, temeiurile unei înalte conștiințe a neuitării”.

Pe lângă creația poetică, autorii arată și că Virgil Ierunca a fost un competent critic muzical, în scrierile lui, arta sunetelor, singura artă nesupusă principiilor antice ale mimesis-ului, posedă „unicitatea unui refuz total al decăderilor contingenței”. Ierunca – se mai subliniază – s-a lăsat sedus de acel propriu al muzicii (faire pensable des choses qui ne sont pas pensable) și se va situa, prin sensibilitate și competenţă, în proximitatea unora dintre marile spirite ale vremii ca Thomas Mann sau Theodor W. Adorno, care, în afara monografiilor despre Wagner, Mahler și Alban Berg, au mai scris și despre Filozofia Noii Muzici. Alături de aceștia, considerațiile virgilierunciene privitoare la devastatoarea criză a limbajului muzical ce survenise în componistica secolului XX – se arată – surprind și astăzi atât prin „profunzimea înțelegerii, cât și prin subtilitatea nuanțată a problematicilor de natură structurală asupra cărora se oprește”. Virgil Ierunca l-a comentat, de pildă, pe compozitorul Béla Bartók, unul dintre străluciţii reprezentanți ai componisticii din veacul XX.Preocupat să surprindă realitatea contextului în care fenomenul muzical căpătase deja o configurație aparte, Virgil Ierunca atenţiona că, în momentele acelea, Arnold Schönberg tocmai „… începuse să zguduie tonalitatea, iar Webern îl ajungea din urmă pentru a-l întrece/…/. Muzica occidentală, la origini, adăuga el, prezenta același haos și aceeași libertate pe care o caută Bartók în folclor”. Deosebit de importantă și tulburătoare între susținerile lui Ierunca privindu-l pe Bartók, se subliniază ideea de veritabilă obsesie românească a lui Bartók, fiind amintite numeroasele drumeții ale compozitorului maghiar în munții Maramureșului în scopul culegerilor de folclor.

Cât priveşte activitatea de critic literar a lui Virgil Ierunca, importanţa acesteia este subliniată în mod deosebit de către autori. Nu este uitată nici memorialistica lui, ca şi portretele unor prieteni, ale unor scriitori, indiferent de locul în care trăiau. Se insistă astfel că autorul volumului Subiect și predicat poate rămâne în istoria literaturii române și prin prestigiul său de comentator, Virgil Ierunca fiind nu doar un connaisseur al tuturor genurilor literare, dar mai ales un „fin analist” şi un erudit în modalităţile prin care surprindea apropierile dintre un scriitor cu altul.

 Din câte știm și de la Radio Europa Liberă, Virgil Ierunca era la curent cu tot ceea ce se petrecea în România comunisto-ceaușistă, nu numai politic, dar în egală măsură și cultural, el lăsându-ne „pertinente analize și interpretări” ale autorilor români. De pildă, în Subiect și predicat, în capitolul „Priviri”, Ierunca a propus și analizat, pe lângă poeți conscrați deja ca: Ștefan Augustin Doinaș, Ileana Mălăncioiu și Mariana Marin, spre rememorare ori spre neuitare, poezia lui Paul Sterian, a lui Dorin Tudoran sau Mihai Ursachi și, de asemenea, printre poeții prezentați, considerat a fi apărut „ca o provocare”, deoarece „el nu scrie, ci trezește”, s-a numărat și poetul și excelentul pamfletar Mircea Dinescu, văzut ca un „urgent purtător de cuvânt al incendiilor așteptate”.

În concluziile volumului Necunoscutul scriitorVirgil Ierunca, Mihaela Albu și Dan Anghelescu subliniază că într-o frumoasă și meșteșugit folosită limbă română, „cu eleganță, dar fără inutilă timiditate, Virgil Ierunca a spus adevăruri esențiale pentru onorarea culturii românești”, așa cum, într-un text comemorativ, nu întâmplător intitulat „Gramatica onoarei”, fusese apreciat de politologul Vladimir Tismăneanu. Totodată, cei doi coautori susțin că dacă nu s-ar reedita în timpul nostru scrierile apărute atunci, dacă nu am scrie acum despre acestea, ar însemna să participăm, cu bună știință, la ceea ce Virgil Ierunca numise „pedagogia uitării” și chiar „voința de clasă a uitării”. Propunându-și atât (re)actualizarea vieții și activității lui Ierunca în contextul istoric și social al perioadei postbelice, cât și scoaterea în evidență a valorii literare a scrisului său, Mihaela Albu și Dan Anghelescu au demonstrat că, prin cronicile literare, prin analizele de mai largă întindere, prin studii și eseuri, dar și prin portretele dedicate unor prieteni ori prin numeroasele pamflete prin care ironiza sau judeca sever atitudinea celor „demni” de a intra – omul și opera sa – în „antologia rușinii”, prin toate paginile scrise, Virgil Ierunca se dovedește un autentic scriitor, cu un „extraordinar simț al limbii”, cu un „talent special” în a găsi cuvântul ce exprimă adevărul, a cuvântului rar, a cuvântului vechi căruia îi oferă generos o extresivitate inedită prin „vecinătatea neașteptată” cu un alt termen ori prin valențe conotative noi, necunoscute.

În concluzia mea, Necunoscutul scriitor Virgil Ierunca este o carte de critică și istorie literară valoroasă și bine scrisă, și totodată o monografie excelent documentată, o reușită lucrare de recuperare a operei unei înalte valori literare și intelectuale românești din exil.
 
 
 

 


Disponibilitate

Pe stoc: Da




Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează