În căutarea timpului trăit. Vol 1

Din 1945 în 1990, totalitarismul comunist românesc și-a extins tentaculele inclusiv până în cele mai intime cotloane ale vieții artistice, cu precădere în teatru și film. În lumea teatrului, cale de jumătate de secol chingile ideologice au fost mânuite pe axa Radu Popescu – Valentin Silvestru, megalomania atotacaparatoare a celui din urmă dictând discreționar, duplicitar și clientelar întregul spectru al domeniului, de la organigramele teatrelor, alcătuirea repertoriilor și distribuțiilor până la combinatorismul receptării critice și selecțiile festivaliere. După 1990, revenirea în țară a câtorva regizori (auto)exilați, cu mare și indubitabil succes internațional, ubicuitatea mediatică a legendarului George Banu, apusul ATM și înflorirea UNITER ne-au întărit convingerea că, totuși, măcar în lumea Scenei a avut loc revoluția scontată.

Exact în centrul de tornadă al acestui context s-a petrecut izbucnirea jurnalistică a Marinei Constantinescu. La fel ca la George Banu, avem de-a face și în cazul ei cu stilistica spectaculoasă a unei personalități spectaculare. Ea este întru totul, trup și suflet, la antipodul criticii judecătorești comisariale, cu totul ostilă verdictomaniei ambigue și procustianismului ideologizant, sforăriilor de culise mânuite de agendismul politizant și la fel de ostilă psihologiei contor­sioniste a diverselor „dogme”.

Marina Constantinescu nu predică academizant, nu admonestează catedratic, fals pedagogic, nu dictează apodictic în linia corectitudinii politice (bunăoară al feminismului androfob). Nu urmărește să regizeze ierarhiile. Respectă bunul conservatism ca și liberalismul luminat, dar cultivă empatia criticii de identificare, de susținere admirativă și exfoliere emoțională, cu un profesionalism anume infuzat flamboaiant cu ardoare confesivă și ethos exemplar. Virtuțile exegetice ale jurnalismului ei strălucitor plus histrionismul atașant sunt indisolubil complementare cu aptitudinile omului de teatru complet: har de însuflețitor al evenimentelor scenice, capacitatea coordonării de festivaluri naționale și tandrețe comprehensivă a dialogurilor televizate (fie și numai transcrierea „Nocturne”-lor de la TVR ar compune un volum demn de bibliografia UNATC). Căci alura scenică de spiriduș exuberant, secvențele emoționale și răsfățul inocent nu exclud, ci dimpotrivă, includ exuberant codul moral, o anume severitate profesională și siguranță analitică. Nu degeaba s-a simțit atât de irepresibil atrasă de viziunile baroce ale lui Silviu Purcărete, unde totul se focalizează întru meraviglia.

În sfârșit, bun venit, Marina, din scenă în bibliotecă. Iar dinspre spectatorii dependenți, sinceră admirație recunoscătoare pentru tenacitatea generoasă a domnului Emil Boroghină.

Dan C. Mihăilescu