Poezia viitorului

Nimeni n-a râs în acelaşi fel ca Macedonski în litera­tura română. Cine râde ca Macedonski o face din dez­nădejde. Căci există în râs, în toate formele ironiei, o tendinţă de a micşora sau, cel puţin, de a relativiza obiec­tul lor.

Tudor Vianu

 

Dacă ar exista o „paradigmă a pragului” în poezia românească, Alexandru Macedonski ar fi întemeietorul ei. „Poezia viitorului”, aşa cum era ea văzută „În pragul secolului”, a fost o smulgere din romantism şi o lungă şi insistentă privire în secolul al XX‑lea, o privire cu veleităţi de viziune, am putea spune. Propusă în permanenţă ca o alternativă la junimismul maiorescian şi emines­cian, concepţia despre literatură a lui Macedonski nu a fost suficient de solidă şi stabilă teoretic pentru a câştiga întâietatea în procesul de maturizare a literaturii române. Apetitul autorefe­renţial şi fulgura­ţiile teoretice au generat tensiuni ce nu s‑au concretizat imediat într‑o direcţie literară nouă, ci au dat naştere la polemici ce aveau să se dovedească fertile abia în prelucrarea criticilor şi esteticienilor interbelici. Că a existat o Şcoală literară la revista „Literatorul”, condusă de autorul „Logicii poeziei”, nu mai poate tăgădui nimeni.

Gabriel Nedelea