Quasi

„D. Iacobescu (1893-1913), „cel mai tânăr poet al istoriei noastre literare” – în cuvintele poetei Ana Blandiana – este unul din cei mai ignoraţi simbolişti autohtoni. Singurul volum semnat de poetul craiovean, Quasi, publicat postum în 1930, este o mostră stranie de simbolism crepuscular, care a trezit atenţia celor mai importanţi critici interbelici. Iacobescu, prin precocitatea sa (acesta debutează publicistic în 1912, cu un an înaintea morţii, în revista minulesciană Insula) şi prin talentul său vădit (în ciuda încadrării în curentul simbolist, poetul are o voce personală, un ce care în istoria poeziei nu poate fi găsit decât la el), poate fi considerat un Arthur Rimbaud de la sfârşitul simbolismului. La fel cum Rimbaud (1854-1891) şi-a scris capodoperele înainte de a împlini 21 de ani (Un anotimp în infern datează din 1873 iar Iluminările din 1874), renunţarea sa la scris punând sub semnul întrebării primatul literaturii asupra existenţei, Iacobescu este oprit de tuberculoză la vârsta de 20 de ani în încercarea sa de a deveni un poet desăvârşit. Totuşi, Iacobescu nu este un poet „minor”, cum îl considerau Tudor Vianu şi Eugen Lovinescu, volumul său, Quasi, constituind o pagină din contra-istoria poeziei româneşti (pentru a deturna acest concept de la Michel Onfray) şi – mai ales – un fragment din istoria literară a nihilismului românesc (istorie care începe în 1872 cu poemul eminescian Memento mori şi culminează în anii 1930 cu operele cioraniene).”

Ştefan Bolea