„se-ntorc copacii-n rădăcini şi ploi de stele cad spre cer
bătrânii redevin copii orbul din mine vede iar
râurile curg înspre izvoare scânteile se coc în jar
şi dimineţi din ochii tăi devin exilul efemer
rămân oceane fără ape un fel de munţi cu vârfu-n jos
din steaua mea se-alese praful şi câte-o tragică mirare
ne bântuie de parcă suntem umbre călcate în picioare
la parastasul ruinării şi-al desfătării cu frumos
ce nebunie ce tristeţe de când mă ştiu cu Cel de Sus
mă însoţesc umile taine între nesomn şi somn apoi
dau iar cu zarul deznădejdii a câta oară cifra doi
şi mă inchid în sanctuarul cu întrebări fără răspuns
ce să vorbeşti şi ce să taci despre iubirile pierdute
când nu există leacuri care să-mi facă visele plăceri
când fericirile eterne sunt doar un zvon spre nicăieri
ne hărţuiesc iertări ciudate ia-ţi amintirile şi du-te…”
Mihai Măceş
