Poezii alese

Iuliu Cezar Săvescu se află în inima Anului Zero, care ține din 1869 până în 1914, până la „apocalipsa” primului război mondial, reverberând, în opinia lui Eugen Ionescu, până în anii 1930-40, pentru că nihilismul politic ar fi o concretizare (și o vulgarizare) a nihilismului poetico-filosofic din anii 1880. Poetul român decedat în 1903 la București într-o cruntă mizerie se află la intersecția dintre o lume muribundă și alta in statu nascendi. Nihilismul apare tocmai în asemenea momente de cotitură, când umbra numinosului este la apogeu, criza culturii și a civilizației întâlnindu-se cu criza personală a poetului-seismograf. Săvescu este un „enfant de la fin du siècle”, pentru a modifica expresia lui Musset. Moartea sa, la fel ca trecerile în neființă ale lui Nietzsche sau Wilde (ambele în 1900) simbolizează „the rise and fall of Year Zero”, decesul unei forme de expresie, care în deriva sa a creat modernitatea, producând în așa-zisa ei decandență o altă Renaștere.

Ştefan Bolea