Poezia lui Traian Dobrinescu se hrăneşte dintr-o stare de beligeranţă sufletească funciară, desfăşurată aproape sever atitudinal, într-un constant regim de gravitate. Spaimei îi este opusă dragostea, iar aceste două cvasiobsesii, care funcţionează şi ca propulsori lirici, nu numai ca discurs mărturisitor, posibil consolator, sunt pline, imagistic, de praguri şi urme. Sunt urme evanescente, pândite de extincţie, ca nişte specii pe cale de dispariţie, cu atât mai preţioase. Autorul ilustrează şi apără această comoară a trăirilor unice şi inalienabile, ca exerciţiu mnemotehnic şi redemptiv, de indicibilă melancolie, unde se află, în speţă, şi izvorul poeziei dintotdeauna.
Gabriel Coşoveanu
